reforma = schimbare de paradigma!?

reforma = schimbare de paradigma!?

Mesajde filimondanvlad » 17 Aug 2012, 12:49

Stimate dl-le ministru,
Supun atenției domniei voastre câteva probleme fără de care o viitoare lege a sănătății riscă să persiste în a nu rezolva nimic, sau, cel mult a favoriza, la adăpostul unei aparente legalități, o serie de ambiguități dăunătoare.
Pornesc de la premisa că nu doriți acest lucru.
In ce mă privește, vă informez că sunt medic primar, doctor în medicină, cu circa 40 de ani de practică.
Prima observație decurge din constatarea că în preambulul textului Proiectului de lege a sănătății nu este îndeplinită cel puțin una dintre cerințele prevăzute de normele de tehnica legislativă pentru elaborarea actelor normative,(conform Legii nr. 24/2000, republicată în 2004) și anume cea care privește modul de fundamentare a noilor reglementari, norme în care se arată că „la elaborarea unei noi legi se va porni de la dezideratele sociale prezente și de perspectivă, precum și de la insuficiențele legislației în vigoare”.
Și în continuare:
„Proiectele de acte normative se supun spre adoptare însoțite de o expunere de motive, o notă de fundamentare sau un referat de aprobare « . (Cf. Art. 6: Conținutul și fundamentarea soluțiilor legislative. Art. 6 (2) și (3).

Observația nu este o simplă pedanterie și iată de ce.
Expunerea de motive, sau nota de fundamentare trebuie să arate că există deziderate sociale și de perspectivă în domeniul sănătății. Este stringent necesar ca aceste deziderate să fie făcute publice și să se înțeleagă cum, când și de ce au apărut ? Numai cunoscând această stare de lucruri se poate corecta, sau îmbunătăți ceva.
Prin urmare, autorul(ii) Proiectului de lege au constatat că există deziderate (DEZIDERÁT ~e n. 1) Ceea ce este dorit; dorință. 2) Cerință exprimată în mod oficial) care privesc sănătatea publică ce este definită astfel: ştiinţa prevenirii bolilor, promovării sănătăţii şi prelungirii vieţii prin efortul organizat al întregii societăţi;…și mai departe: Asistenţa de sănătate publică reprezintă ansamblul măsurilor fundamentale care se adresează determinanţilor stării de sănătate, protejării sănătăţii populaţiei şi tratării bolilor cu impact asupra stării de sănătate a populaţiei;
Dintre modalitățile propuse spre realizare a dezideratelor, ne oprim la unele prevăzute la Art. 6: (1). f). Promovarea sănătăţii: procesul care oferă individului şi colectivităţii posibilitatea de a-şi controla şi îmbunătăţi sănătatea sub raport fizic, psihic şi social şi de a contribui la reducerea inechităţilor în sănătate.

Astfel, de acord cu obiectivul central: „promovarea sănătății…” de la Art.6 (1) f), - dar nu am găsit în cuprinsul proiectului de lege definiția noțiunii de sănătate.
Orice lege trebuie să pornească de la definirea pe larg și cât mai complet a obiectului de care se ocupă, în cazul de față sănătatea.
Ori, nu putem pierde din vedere că noțiunea de sănătate este o noțiune extrem de complexă, că definirea ei progresează odată cu cele mai noi cuceriri ale științelor în general și, prin urmare, este crucial să știm cum privește MS în 2012 această noțiune.
Este însușită de către MS din România definiția sănătății după cea elaborată de OMS, sau emite și susține o alta?
Dacă , totuși, că este adoptată și la noi definiția OMS din 1948: – „Sănătatea reprezintă starea completă de bine din punct de vedere fizic, mintal și social. Ea nu însemnă numai absența bolii sau a infirmității”, atunci este evident că are o vârstă venerabilă, peste 60 de ani.
Această definiție conține un concept superior, cu un larg orizont, conform căruia sănătatea nu poate fi separată de mediul social, de condițiile social-economice în care oamenii trăiesc și muncesc. Numai societatea în care totul este consacrat bunăstării omului poate oferi condițiile optime pentru apărarea și promovarea sănătății.
Se poate vorbi despre așa ceva în țara noastră?
Dacă nu, atunci rezultă că noua lege, ca și cele mai vechi de alt fel, nu respectă esența Constituției, conform căreia organizarea statală a României urmărește, în primul, rând bună-starea cetățenilor ei! În fond, ce altceva ar trebui să urmărească ea !?
Prin urmare, cele mai multe dintre deziderate țin exact de mediul social, de condițiile social-economice în care oamenii trăiesc și muncesc, deoarece, sănătatea este concepută ca cel mai important factor în determinarea conceptului complex pe care îl denumim „calitatea vieții”.
Așadar, noua lege a sănătății trebuie să conțină în mod expres modalități concrete, fezabile și cu responsabilități și termene de punere în operă a acestor condiții.
Întregul comportament socio-economic trebuie subordonat creșterii calității vieții în vederea realizării celui dintâi drept fundamental, cel de a fi sănătos. Economia nu trebuie și nu poate să existe în sine și pentru sine, ci pentru a procura mijloacele de realizare a bunului celui mai de preț al omului cunoscut din toate timpurile și de toate civilizațiile: sănătatea.
Ori, este evident că lucrurile sunt promovate în mod absurd: se sacrifică sănătatea, acest dar fără egal pe care îl primește omul, pentru a produce obiecte a căror existență favorizează degradarea mediului, alterarea relațiilor interumane, și promovarea unei vieți fără orizont și fără valoare perenă.
Deocamdată, este evident că omul este redus la starea cea mai degradantă, de producător de obiecte, fiind tratat drept forță de muncă în sine. (Marx și Engels). Pentru a ajunge la această condiție absurdă societatea îl condiționează pe individ educându-l că existența sa se poate justifica doar prin cantitatea de bunuri materiale pe care le produce și nu de nivelul și de calitatea prismei prin intermediul căreia privește și înțelege lumea și pe sine însuși.

Pe plan biologic, sănătatea are la bază un echilibru al tuturor funcțiilor organismului, al compoziției chimice a umorilor și țesuturilor corpului omenesc.
Acest minunat echilibru este permanent întreținut și controlat printr-un mecanism foarte complex, în care intră numeroși factori: fizici, chimici, psihici, sociali.
Cercetătorii au arătat că reducerea omului la simpla calitate de homo faber este alienantă, și cu cât satisfacțiile de ordin spiritual sunt cu atât mai reduse, cu atât acest echilibru al funcțiilor organismului este mai vulnerabil. Dacă dezechilibrele de tip fizico-chimic sunt cunoscute și relativ ușor de remediat (tratat) , în schimb, dezechilibrele provocate de dizarmonia în planul psiho-social sunt de cea mai mare complexitate și necesită o abordare extrem de subtilă. De alt fel acest tip de tulburări dau cele mai numeroase și cele mai grave boli.
Această categorie de suferințe sunt cele cărora ar trebui să se adreseze Asistenţa de sănătate publică, prin ansamblul măsurilor fundamentale care se adresează determinanţilor stării de sănătate, protejării sănătăţii populaţiei şi tratării bolilor cu impact asupra stării de sănătate a populaţiei. Art. 6 (1), b).
În acest aliniat se vorbește despre tratarea bolilor cu impact asupra stării de sănătate a populaţiei, dar ne întâlnim iarăși cu un termen care nu beneficiază de vreo definiție, noțiunea de boală.
Ca și noțiunea de sănătate și noțiunea de boală este una deosebit de complexă, ea ridicând probleme deosebit de interesante deoarece, privită ca un proces, deci în dinamica specifică organismelor vii, descrisă de teoria sistemelor lui Bertalanffy, boala reprezintă comportamentul excesiv sau insuficient în anumite condiții date. Între starea de sănătate și cea de boală, granița este uneori greu de stabilit, deoarece reacțiile organismului sunt comportamente adaptative, stări de tranziție, sau „la limită” (borderline), care se pot transforma pe nesimțite în stare de boală.
Această tranziție, „pe nesimțite”, de la sănătate la boală are loc numai în și din cauza mediului socio-economic frustrant. Doar acest tip de mediu duce la apariția bolilor cronice a căror prevalență în cadrul morbidității ajunge la 90%, față de urgențele medicale care sunt doar de 10% din totalul îmbolnăvirilor.
Astfel, Winslow, când definește sănătatea publică ca „știința și arta de a preveni maladia, de prelungire a vieții”,…are în vedere și „dezvoltarea unui mecanism social care să asigure fiecărui individ al comunității un standard de viață adecvat menținerii sănătății sale”.
Și Hanlon, în afară de faptul că sănătatea publică este „știința protejării oamenilor și sănătății”, arată că prin medicina comunitară, ramură a sănătății publice este desemnată „legătura bilaterală între medicină și comunitate și determinismul social-economic, politic și cultural al sănătății comunității, cât și responsabilitatea colectivă a medicinei față de comunitate pentru problemele comunitare susceptibile de a afecta sănătatea”.
Din păcate, după OMS, sănătatea publică este doar „știința care studiază problemele de sănătate ale unei populații, starea de sănătate a colectivității, serviciile de igiena mediului, serviciile generale sanitare și administrarea serviciilor de îngrijiri. Este strâns legată de conceptele medicinei preventive, medicinei sociale, abordând în egală măsură sănătatea comunitară, sănătatea publică veterinară”.
Se cunoaște faptul că în întreaga lume se discută despre impasul în care au ajuns toate structurile implicate în diriguirea sănătății în general și a sănătății publice în special. În acest sens se ridică problema schimbării de paradigmă în conformitate cu care trebuie privite problemele de sănătate și cu sarcinile care revin medicinei și societății.
O serie de cercetători arată că problemele care au condus la această stare de lucruri decurg din aspecte ce țin de modelul perimat prin prisma căruia sunt evaluate problemele din sănătate în general și din sănătatea publică în special. Deși acest aspect este o caracteristică generală a comportamentului social oficial și de multă vreme a fost criticat, totuși aducerea la zi a modelului (schimbarea de paradigmă) întârzie nepermis de mult. Problematica nouă nu poate fi înțeleasă prin prisma metodologiei fragmentate caracteristică disciplinelor academice și a structurilor guvernamentale. Asemenea abordare nu va rezolva vreuna dintre dificultățile cu care ne confruntăm, ci doar va deplasa problemele dintr-o parte în alta, de la un for de discuții la un altul de decizie și înapoi, într-o mișcarea nesfârșită de dute-vino (Toynbee), așa cum se petrec lucrurile și în România.
Este evident că multe sisteme, iar în cazul de față sistemul sanitar, sunt profund perimate, inclusiv, sau poate că în mod special în România, unde se dovedește a fi total depășit, anacronic și mai ales inflexibil.
De ce? Tocmai pentru că în comportamentul acestui complex persistă o rigiditate la care societatea nu se mai poate adapta. Este evident că sistemul care dorește să gestioneze sănătatea publică decade, dar el încă nu se dezintegrează deoarece din acest „cadavru” se înfruptă o mulțime de paraziți. În locul oportunei incinerări se cheltuiește enorm pentru mumificarea stârvului.
Pierderea flexibilității într-o societate care se dezintegrează este urmată de instalarea unei anarhii progresive, ceea ce duce inevitabil la discordie și tulburări sociale, așa după cum se exprimă Toynbee. Toynbee, Arnold, 1972. A study of Histori. New York: Oxford University Press.
Este evident că se impune „modificarea de paradigmă” – adică o profundă schimbare a ideilor, percepțiilor și valorilor care formează prezenta noastră imagine asupra realității.
Este necesar să se recunoască și să se comunice public faptul că modificarea sistemului sanitar trebuie să se petreacă drept urmare a unor transformări ample, inevitabile și care să cuprindă toate structurile socio-culturale, în caz contrar se va mai menține încă această aparentă dezvoltare socială care, așa după cum arăta Marx, constă în evoluția economică stimulată de conflict și luptă și care a ajuns la limitele oricăror posibilități de coexistență normală, atentând deja la supraviețuirea speciei.
Condiția realizării progresului, posibilă, tot după Marx și Malthus, prin suferința și sacrificiul uman, ca preț ce trebuie plătit pentru avansarea socială este pe deplin saturat.
Dominația culturii senzoriale din ultimele două-trei secole a dus la un profund dezechilibru cultural, care se află chiar la rădăcina crizei noastre actuale cu efecte tot mai grave asupra sănătății individuale, sociale și ecologice. Capra, F. 1982. The Turning Point Science, Society and the Rising Culture.
Modificările ce se impun, de fapt însăși schimbarea de paradigmă care este clamată, nu plutesc în necunoscut, ci au rezultat din însuși progresul științelor, iar din acest punct de vedere adoptarea unei largi viziuni ecologice de către societate devine presantă cu fiecare zi. Această viziune poate fi numită sistemică în sensul teoriei generale a sistemelor.
Această teorie privește lumea în termeni de interrelații și interdependențe ale tuturor fenomenelor și din acest motiv un întreg nu poate fi redus la părțile sale componente. În acest sens, organismele vii, societatea și mediul ambiant sunt cu toate sisteme a căror integritate reprezintă de fapt sănătatea acestor sisteme.
Arthur Koestler a lansat termenul „holoni” pentru părțile componente ale sistemelor, ele fiind în același timp și parte și întreg ale acestora. Fiecare holon are două tendințe opuse: o tendință integrativă, de a funcționa ca parte a unui întreg mai mare și o tendință de auto impunere, de conservare a autonomiei individuale. Astfel, ca individ al sistemului social trebuie să îți menții individualitatea pentru a menține ordinea stratificată a sistemului, dar trebuie să te și supui întregului pentru a face ca acesta să fie durabil. Autoimpunerea excesivă se manifestă ca putere, control și dominare asupra altora prin forță, nu prin cooperare, modelul fiind foarte comun în țara noastră. Puterea politică și economică este exercitată de o clasă corporativă, dominantă, ierarhiile sociale fiind menținute pe linii dictate de interese de grup, fapt care duce la apariția unor forme tumorale monstruoase pe trupul social, iar menținerea acestor stări de lucruri a dus la intrarea națiunii în criză și în final la demolarea ei.
Concret: la ora aceasta, în sănătatea publică este instalat un mecanism de acumulare de bani și de cheltuirea acestora pentru îmbogățirea unor corporații farmaceutice, de tehnologie medicală, de cercetare aservită unor cercuri de interese și a unui aparat birocratic care pune fidel în operă metodele de menținere a acestei stări de lucruri. Fenomenul funcționează la scară planetară înglobând (riscurile globalizării!) și România.
Ori, este evident că un astfel de model nu are și nici nu poate avea ca urmare ameliorarea stării de sănătate, ci degradarea ei. Evident că o reală creștere a stării de sănătate duce la falimentul unor industrii întregi și la pierderea privilegiilor și a căilor de îmbogățire. Deci, sănătatea publică nu servește publicul ci promovează mecanisme care să asigure creșterea indefinită a nevoilor de medicamente și tehnică medicală din ce în ce mai scumpă.
Cu prilejul protestelor din Piața Universității împotriva noului Proiect de lege pentru Reformă în sănătate, s-a arătat clar că în ultimii ani alocările bugetare pentru sănătatea publică sunt an de an mai consistente, dar în nici un caz în baza acestor cheltuieli suplimentare nu le-a urmat amendarea sănătății în România.
Drept mare reformă, în noua Lege Sanitară s-a propus privatizarea suplimentară a structurilor care oferă servicii medicale, desființarea unor noi contingente de unități spitalicești și mai cu seamă menținerea și promovarea unor Case de asigurări de sănătate private.
Reprezintă privatizările propuse o soluție? Evident că nu, deoarece nu sunt înlăturate, ci consolidate tocmai vechile habitudini care au condus sănătatea publică la criză prin excesul de lichidități consumate nu pentru a găsi soluțiile de armonizare a funcțiunii acesteia, ci la agravarea lor prin conservarea autonomiei individuale a unora, nicidecum prin supunerea lor întregului pentru a face ca sistemul să fie eficient și durabil.
Între populație și instituțiile care sunt destinate asigurării sănătății există un evident conflict: dacă produci medicamente este necesară o piață de desfacere ce e reprezentată de consumatori, deci de bolnavi. Evident, aceștia trebuie să apară de undeva, cumva. Pe de altă parte, dacă aduni bani de la populație în cadrul Caselor de asigurări de sănătate, acestea ar dori să cheltuiască cât mai puțin, prin urmare să colecteze de la o populație cât mai sănătoasă. Se realizează un echilibru între cele două tendințe? Evident că nu, deoarece rezultatul colectării ce constă într-o sumă de bani este împărțită (rulată) între cele două structuri în beneficiul lor și în detrimentul contribuabilului, ceea ce se și constată în mod peremptoriu în toate statele, inclusiv în România.

Controlul asupra acestor stări de lucruri ar trebui exercitat de cei care au un interes direct în realizarea stării lor de sănătate, populația prin delegați și nu de intermediari aserviți instituțiilor a căror ineficiență este demonstrată în fiecare moment.
Ori, indicatorul acestei ineficiențe este însăși rata cu care se agravează coeficienții de morbiditate. Este clar că nu sumele cheltuite, ci starea de sănătate a populației poate demonstra eficiența oricărui sistem de sănătate publică.
Cauzele acestor stări de lucruri au fost depistate studiindu-se problemele sociale ale timpului nostru și s-a constatat că ele se datorează paradigmei mecaniciste asupra lumii și sistemului de valori care îi sunt asociate. Este evident că au apărut și sunt promovate tehnologii, instituții și stiluri de viață profund nesănătoase.
Actualmente, sănătatea publică este redusă la asistența medicală destinată urgențelor medicale care este localizată în spitale și orientată către medicamente. Nimic din ceea ce este semnificativ în cercetarea medicală nu este destinat înțelegerii bolii și prevenirii acesteia, din acest motiv profesioniștii sănătății nu sunt activi în susținerea politicilor de mediu și sociale direct legate de sănătatea publică.
Definirea bolii fiind la fel de nesatisfăcătoare ca și cea a sănătății, și una și cealaltă sunt interpretate ca stări și nu ca ceea ce sunt, ca procese ce acționează în vederea menținerii unui echilibru dinamic între excesele și deficitele funcționale ale subansamblelor care compun organismul viu, respectiv al organelor interne.
Acest echilibru, ce a fost sesizat încă de Claude Bernard și numit de acesta homeostazie internă, fenomen care asigură autonomia biosistemelor, acest echilibru deci, funcționează pentru a facilita adaptarea organismelor la mediul extern. În cazul ființelor umane acest mediu extern este reprezentat de o ambianță din ce în ce mai puțin naturală aceasta fiind înlocuită tot mai rapid de cea artificială, iar colectivitățile din care facem parte sunt artificializate la rândul lor de inducerea unor comportamente sociale alienante, competitive, agresive, violente într-un vârtej și într-un ritm aiuritor.
Mediul social a ajuns să fie chiar mult mai dăunător decât cel artificial.
Prin urmare, așa zisele maladii ale lumii moderne se datorează de fapt stresului adaptativ la noile condiții sociale, vezi cancer, diabet, hta, boli mintale, boli sociale. Trebuie să recunoaștem: este vorba despre o patologie psihosocială extrem de încărcată.
Dacă americanii recunosc, Culliton, B.J. 1978 „Health Care Economics: The High Cost og Getting Well. Science, May 26, că sunt negate cu bună știință aspectele non-biologice pentru înțelegerea bolii, pe noi ce ne împiedică să o facem!
Sănătatea publică, imitând puterile economică, politică și instituțională a ajuns la o adevărată industrializare a sănătății, un nou monstru, care a investit masiv în tehnologiile ce au rezultat din viziunea reducționistă asupra bolii și a condus în America la formarea unui vast conglomerat de instituții puternice, motivate doar de creșterea economică și lipsite de stimulente pentru a reduce costurile în sănătate. Sistemul de sănătate publică este dominat de aceleași forțe financiare și corporative care nu sunt interesate în primul rând în sănătatea publică, ci controlează practic toate laturile asistenței medicale – structura asigurărilor de sănătate, managementul spitalelor, producția și promovarea medicamentelor, orientarea cercetării și educației medicale, recunoașterea și autorizarea terapeuților non-medicali. Scopul sistemului național de asigurări de sănătate este de a subvenționa complexul medico-industrial american, arată Harisson.
Dar la noi, unde se duc banii colectați de sistemele de asigurări de sănătate? Desigur că tot la complexele medico-industriale cu care guvernul se află în relații de colaborare, cu complicitatea unui întreg mecanism de intermediere, care deja a început să fie tot mai bine cunoscut.
O problemă importantă în acest domeniu de activitate este cea reprezentată de acea ramură a asistenței medicale care ar trebui să se ocupe de înțelegerea proceselor care duc la îmbolnăvire, clar fiind deja, că este vorba despre agresivitatea mediului socio-uman la care mecanismele de adaptare ale individului sunt de multă vreme dovedite ca fiind depășite. În cadrul acțiunilor de ajustare a organismului la condițiile de mediu extern tot mai solicitante a devenit limpede că posibilitățile de adaptare sunt în derivă.
La mijlocul secolului trecut Cannon, Hans Selye, și alții au atras atenția asupra acestor aspecte și după ce au demonstrat discrepanța dintre condițiile de mediu extern tot mai agresive au definit această agresiune drept stres psihosocial.
Au urmat o serie întreagă de studii și comunicări ale căror rezoluții formulează ideea că societatea omenească este angajată pe o cale greșită, motiv pentru care crește incompatibilitatea acesteia cu membrii care o formează.
O adevărată reformă în sănătate ar trebui să depisteze în ce constă agresivitatea mediului social și să sancționeze abaterile constatate, să elimine factorii politici agresivi, incompetenți și neloiali intereselor societății, descurajarea spiritului competitiv gratuit, dăunător și consumator de resurse, să promoveze valorile autentice și perene, urmărind eliminarea consumismului în dauna investițiilor în cercetarea și promovarea valorilor umaniste.
Este cazul să se înțeleagă că legea sănătății nu trebuie să se mai înscrie în cadrul comportamentelor de tipul concurenței pe așa zisa „piață liberă”, situație care conduce automat la promovarea industrialismului sanitar și la perpetuarea facilitării funcționării legii profitului.
Criza și colapsul societăților umane este în plin avânt, nu mai este nimic de demonstrat suplimentar în acest sens, ceea ce rămâne de făcut este pur și simplu trecerea la o schimbare majoră: adoptarea noii paradigme.
Acest demers, această atitudine ține în mod evident de modul în care este și mai ales ar trebui să fie ocrotită sănătatea, mișcarea spre reformă implică o viziune holistică și ecologică asupra lumii și trebuie să respingă sistemul de valori ce domină cultura noastră și este perpetuat de instituțiile noastre sociale și politice.
Nici filozofia, nici ingineriile de toate felurile și nici alte tipuri de activități umane nu pot promova această atitudine cu excepția desigur a acelei instituții care are vocația de a promova sănătatea lumii în ansamblul său și a fiecărui individ în parte, acesta trebuind să fie reprezentată de MS.
Dacă până acum s-a promovat politica struțului, ce își ascunde capul în nisip ca să nu i se poată reproșa că a știut și nu a reacționat la lungile serii de anomalii care au zdruncinat omenirea, a sosit momentul ca să admită că ne-am îndepărtat prea mult de caracteristicile fundamentale ale rasei umane, de umanizarea ei.
Dezvoltările explozive ale tehnologilor în toate direcțiile nu au contribuit cu nimic la atingerea acestei ținte supreme, ci, din contra, a promovat neandertal-izarea ei. Este clar că dezvoltarea economică necontrabalansată de promovarea valorilor umaniste creează acei monștri care conduc la alienarea celei mai superbe specii pe care a configurat-o universul, a omului.
Nu consider că dezbaterea publică pe marginea proiectului de lege în discuție poate lua sfârșit înainte de organizarea unei reuniuni lărgite, la care să ia parte largi categorii de specialiști, nu numai în domeniul medicinei, ci al tuturor domeniilor, fie umaniste, fie tehnice.
Este de notat că abia de la astfel considerente pornind trebuie angajate discuții și nu numai pe forumuri, ci și în cadrul unor întâlniri publice, sub forma conferințelor și meselor rotunde etc. la care trebuie să ia parte specialiști din domenii foarte variate pentru ca, în sfârșit, să nască și în România un sistem de idei coerent.


Dr. Dan-Vlad Filimon
filimondanvlad
 
Mesaje: 1
Membru din: 17 Aug 2012, 11:51

Înapoi la Lege privind organizarea şi funcţionarea sistemului de sănătate din România

Cine este conectat

Utilizatorii ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat şi 1 vizitator

cron